Îi place să trăiască la înălțime. Nu, nu este o glumă. În copilărie s-a îndrăgostit de aviație. Anii au trecut, iar pasiunea sa a devenit un mod de viață. Printre nori, sălăjeanul se simte liber.
Pe Alexandru Vizaknai l-am întâlnit prima oară în 2004. Aveam deja trei ani de presă. Era vară și am ajuns la sărbătoarea comunei Crasna. Auzisem de la un cunoscut că Alexandru a amenajat lângă Crasna un mic aerodrom. Am ajuns acolo, iar în câteva minute eram în motodeltaplan.
Nu înțelegeam de ce râd cei din jur. Sunt mare, am peste 1,90 metri, iar picioarele nu mi-au încăput în locul în care trebuia să le așez. Sunt și căpos, iar casca mi-a intrat pe cap doar pe jumătate. Arătam ca un idiot din filmele cu Benny Hill. A, era să uit. Trebuie să fiu sincer. Era pentru prima oară când zburam. Voiam să par curajos, dar eram ud în spate și simțeam o nevoie acută să alerg în natură, știți voi, în lanul cu porumb. Atunci mi-am dat seama cât de important este ca mălaiul să fie des și înalt. Alexandru pornește elicea, accelerează, inima îmi sălta în piept, iar gângania cu motor și elice înaintează cu viteză pe pășunea de lângă Crasna. Am închis ochii, picioarele îmi atârnau, casca îmi era presată pe capul mare, iar deodată am simțit un gol în stomac. Am deschis ochii, eram în aer, deasupra Crasnei. Alexandru râdea, se auzea în cască. M-a întrebat dacă sunt bine. Încerc să răspund, dar nu mai am cuvinte, gura îmi este încleștată. Nu puteam scoate un sunet. Pilotul îmi explică cu ce fel de aparat zburăm. Trec câteva minute, ne rotim deasupra Crasnei și ne întoarcem. În spatele meu nu se mai aude nimic, motorul pare că s-a oprit. Mă panichez, prin fața ochilor mi-a trecut întreaga viață, vreau pe pământ, dar nu așa, prăbușit. Alexandru mă simte, râde bine și îmi spune că aparatul e unul care poate fi dus la sol și prin planare, fără motor. Numai că motorul nostru funcționa, dar vântul mi-a înfundat urechile, nu mai auzeam nimic. Am ajuns cu bine pe sol, mi-a venit să mă arunc în patru labe, să sărut pământul, iarba, să iau în brațe mălaiul. Ies din aparat, casca îmi cade, se râde, se glumește. Așa l-am întâlnit pe sălăjeanul pasionat de zbor.
Cessna și primul zbor
Anii au trecut, iar la micul aerodrom din Crasna am ajuns an de an, mai ales vara, cu ocazia sărbătorii comunei Crasna. Alexandru Vizaknai a zburat prima oară în copilărie. „Am fost cu un aparat Cessna. Atunci mi-am dat seama că îmi place și n-am mai scăpat de acest virus. Am obținut brevetul de pilot, am amenajat acest mic aerodrom la Crasna și zburăm de câte ori reușim. Ne întâlnim, la Crasna vin piloți, au fost și demonstrații, ne relaxăm, ne pregătim pentru concursuri, râdem, glumim, mâncăm un guiaș. Știți că ne simțim bine”, îmi spune sălăjeanul. E, nu v-am spus. Alexandru Vizaknai e și un cunoscut instructor auto. Cu el am condus prima și singura oară în viața mea un autobuz. A fost legal, dar am renunțat. Mi s-a părut mult prea complicat. A fost o senzație interesantă. Mi-am dat seama că e mare responsabilitate, de șoferul unui autobuz depind viețile a zeci de oameni. Nu e de glumă.
Guiașul și zborurile de agrement
Ultima oară când am fost la mini-aerodromul lui Alexandru, pe pășune erau niște tipi grozavi. Purtau în spate un fel de schelet metalic pe care se învârtea cu putere o elice. Degaja o putere ce părea deosebită, vântul produs fiind direcționat sub un fel de parapantă. Să mă iertați dacă greșesc, sunt un nepriceput, nu cunosc aparatele de zbor. Ideea este că aceste elice le permiteau purtătorilor să se ridice și se ridicau mult, totul într-o imagine extraordinară. „Îi vedeți pe acești oameni. Pe toți ne leagă această pasiune pentru zbor. Acolo, sus, noi ne simțim bine, ne place să stăm printre nori. Uneori e furtună, e și multă liniște, beția aerului este deosebită. M-am virusat, e un virus care îmi place”, mi-a spus de nenumărate ori Alexandru Vizaknai. De data asta n-am mai vrut să repet experiența de zbor, am preferat să rămân la sol, să-i urmăresc pe ceilalți. Urechea mea vigilentă a auzit ceva lângă hangar. Într-un ceaun bolborosea un guiaș preparat de soția lui Alexandru. M-a invitat să-l gust. Mamă, mi-am încântat papilele gustative. Guiașul e preparat aproape de fiecare dată când au loc zboruri lângă Crasna. E frumos, sunt oameni deosebiți, merită să-i cunoașteți.
Sabia și șampania de deasupra Crasnei
Era să uit. La Crasna am văzut pentru prima oară un tip care a avut curajul să deschidă o sticlă de șampanie cu sabia. A fost o altfel de sabrare, un adevărat spectacol organizat și derulat de câțiva somelieri pasionați, oameni care își dedică viața artei vinului. „Să nu vă închipuiți că au băut vinul în zbor, a fost spectacol, atât. Zborul înseamnă libertate, noi ne simțim liberi acolo, printre noi. Ești tu, aparatul pe care îl pilotezi și văzduhul. Și suntem mulți în țara asta care ne-am virusat, am fost loviți de acest virus frumos care este plăcerea de a zbura. Un lucru este clar când decolezi și anume că te vei întoarce cu siguranță la sol. Bine, încerc să glumesc, știți ce voiam să vă spun”, mi-a spus pilotul.
Concursuri, campioni și avioane
De-a lungul timpului, Alexandru Vizaknai a avut mai multe aparate de zbor. La aerodromul din Crasna și-a construit un mic hangar, acolo e locul unde își ține minunăția de aparat. Zboară de câte ori are timp, de cele mai multe ori alături de prieteni. Este vizitat anual de campioni europeni, de oameni pasionați, vin la Crasna, zboară, se relaxează, iar seara se pun lângă ceaun. Guiașul e gata, motoarele s-au liniștit, dar gândul lui Alexandru e tot la nori, la cerul de deasupra Sălajului.
Foto: Magazin Sălăjean
Alexandru Vizaknai
